Copoii de altadata

Uscativi ca umbrele, legati in curmee de canepe, cu zgarzi de bete, la margini de paduri; in tineretea mea i-am admirat adesea pe acesti copoi carpatini, inaintea plecarilor la vanatoare, cu inima ce galgaia de bucurii ascunse.
Privirile lor erau adanci si pline de o tristete amara, infratita parca cu tristetea frunzarelor putrede si cu a ramurilor padurilor batrane ce putrezesc pe sub ploi.
Cu trupul lins de smoala lucioasa, asemenea umbrelor de ferigi intunecate, sau a muschilor de padure, peste care alearga si azi din  fundul mileniilor, ei tin in vocea lor cristalina, cand gonesc fiara, clinchetul asemanator izvoarelor Carpatilor.
Ascund, in vocea lor, tainele fara urme ale codrilor de munte, ale vailor racoroase, cutreierate de atatia stramosi vanatori.
Liniile conturului, atat de fine si de suple, ale acelor caini ce i-am cunoscut acum o jumatate de secol, ar fi putut fi pictate de matasea muschiului aurit, ca fond mai apropiat, cu o pensula grea de tus chinezesc si purpura discreta. 
Pe bot si la sprancene, cate o picatura de arama fierbinte, iar pe sol umbrele lor tuguiate in bataia de sange a soarelui matinal.

Asa mi se aratau atunci, desprinsi parca de pe o fresca medievala, uitata prin coltul cine stie carui castel adormit de codri.
In liniile lor atat de ondulate si moi, nu erau totusi decat cainii de vanatoare vechi, ai padurilor noastre si ai vanatorilor tarani din tata in fiu, de la "Descalicatoare".
Ei au adus poate, pe aceste fericite meleaguri, si pe Dragos Voda vanand zimbrul fioros si pe Mircea cel Batran.
In inceputuri de toamna, acesti stravechi copoi, ii revedeam in aceleasi locuri uitate, alaturi de un mosneag frant de mijloc, purtand pe umeri o zege de culoarea vremii si cu vorba putina.
Pe spate avea o flinta veche, cu capsa si cu o singura teava, nesfarsit de lunga, ce imi indica si deznodamantul ca trebuie sa fi avut mai jos si un pat de arma. Dupa gat ii atarna o traista de lana mare, din care dupa fiecare goana, arunca celor doi copoi ai sai, firmituri de mamaliga rece, cand nu putea sa pice vanatul cald. Batranul tintas se ivea de dupa o coasta vecina, dintr-o casa alba, lipita cu pamant pe unde se mai surpase si infipta departe intr-un mal impadurit, ca o ciuperca uitata de vreme.
Pe copoi ii botezase Braica si Neamtu.
Poate ca erau frati, parand de aceiasi varsta si marime, asa semanau de mult; iar cand sareau in plina goana, tot la fel de iuti, pareau doua umbre gemene, ce urmareau aratarea fumurie a unui cerb.

In curand urmeaza si alte fragmente ale articolului

Mihai Mosandrei ( 1896 - 1993 )  Articol aparut in anii 1930 in mai multe din publicatiile vremii

Petru Didi Antonovici - iunie 2009