Vanatoarea vulpei la stuf, cu copoi

De la un timp, pentru un vanator care se considera corect si la “inaltimea timpului sau” a marturisi fie si o simpla simpatie pentru copoi devine aproape un act de curaj. A spovedi ca-l intrebuinteaza devine o adevarata sfruntare.
Sprancenele auditoriului se incrunta, colturile gurilor se ciupesc in zambet de dispret, de superioara compatimire ori de distanta mila.
Si aceasta chiar cand severul auditoriu n’a vazut in viata lui nici sfarc din coada de copoi. Nu e cazul sa relatam “controversa copoiului”. Directorul nostru la aceasta revista ne-a dat sa intelegem ca o gaseste inutila.
Pe drept cuvant. La ce sa mai spunem ceea ce stie toata lumea de buna credinta: in teritorii de cerbi si capriori – fara copoi.
Aiurea insa… Iata, noi sunte departe acum nu numai de cerbi si capriori, dar suntem departe chiar de orice naluca de padure – ne vom afunda curand in desimi de stuf trosnitor de iarna sau de toamna tarzie.
Aici, pentru scopurule noastre, copoiul nu mai e cel putin “discutabil”. Suntem cu constiinta impacata.
Hai! La lumina dar, Braica, Dudas, Dunai, Milton si Ghera! Si sa ne fie cu iertare pentru “bestiile” noastre…
In teritorii de stepa, ca aceste din satul Basarabici de unde scriu aceste insemnari, doua indeletniciri vanatoresti se desprind, pasionante, mult deasupra obisnuitelor bombardamente la camp si balta: la dropii si spurcaci, cu glont, primavara – la vulpi in stuf, iarna cu copoii. Sunt aici de cules placeri si emotii demne de orce vanator, care apreciaza greutatea isbandei si frumusetea loviturei. Despre dropii am mai scris si voi reveni cred la timp potrivit.
Sa vedem acum putin de vulpile noastre. Fie dealungul lacurilor imense cari intra adanc in teritoriul nostru, fie delungul modestelor rauri ce-si cauta intr’unele timpuri din an drum spre apa larga, fie in balti mai mari sau mai mici, prin funduri de vai cu un fir de apa, creste stuful in fasii inguste sau in nesfarsite intinderi.

Stuful acesta are aici doua mari calitati, dupa punctul de vedere din care privesti: intaiu, adaposteste vulpi; al doilea, slujeste la incalzitul si acoperitul caselor din partea locului.
Pe noi, se intelege, ne intereseaza cu deosebire prima insusire, desi exista oarecare legatura intre exploatatrea stufului de catre localnic si vanatoarea noastra – dupa cum se va vedea. Des ca peria, de nepatruns, uscat, trosnitor si taios, inalt padure, leganandu-si sus de tot pamatufurile moi in vant, stuful e cetate pentru vulpi.
Omul nu poate patrunde decat in urma coasei sau a “tarpanului” – acel fel de secera lung inmanunchiata, scula taietorului de stuf. Un pas in acesta imparatie inseamna o lupta si un asurzitor semnal in linistea baltii.
Stuful isi apara vulpile lui.
Te prinde in brate, iti pune piedeca hoteasca la picioare, te sgarie pe maini si te taie pe obraz – te rataceste in adancimile lui, da glas si vesteste… Se intelege dar: nu vom putea scoate vulpile cu oameni, cu gonasi. Si atunci intra in scena Braica si Dudas, Milton si Dunai – copoii! Ce sunt acesti copoi? Cand e vorba de copoi, marturisesc, e greu la noi in tara sa pronunti cuvantul de rasa. Cele mai felurite tipuri si aspecte se perinda ochiului – din pacate.
Sa notez doar ca e regretabil – fie si numai din punt de vedere cum sa zic, istoric sau sentimental? Copoiul e singura rasa de caine vanator care ar avea  - poate – pretentii de bastinas al tarii noastre – sau in tot cazul vechi.
Fie si numai din mandrie, fie si din pietate pentru memoria legendarei “Molda” a lui Dragos-Voda, si inca n’ar fi nici o rusine sa ne ocupam si noi de o rasa de caini a noastra chiar de n’ar avrea o intrebuintare prea direct utilitata…

In curand urmeaza si alte fragmente ale articolului 

C. Rosetti Balanescu – Revista Carpatii – martie 1935

Petru Didi Antonovici - iunie 2009