Copoiul ardelenesc - povestea de vanatoare

Este ultima zi din sezonul de vanatoare si din pacate cade intr-o zi din mijlocul saptaminii. La locul de intilnire ne  adunam numai eu, Gigel si George, paznic de vanatoare; restul grupei nu vine din cauza ca nu-i duminica. Dar asta nu ar fi mare necaz ci faptul ca mai trebuie "facut"  un porc, ca altfel nu facem planul la  grupa si asta-i "bai". Hotarim sa incercam in trei sa mergem la dibuit ca alta solutie tot nu avem.
Am luat cu mine ca de obicei copoii ardelenesti. Vremea nu-i tocmai potrivnica, frig potrivit, zapada este destul de mare, cam 40 - 50 de centimetri in padure, dar pe drumul forestier se merge bine, asa ca am hotarit sa o luam in deal cale de vreo 8 - 9 kilometrii pe la "Crucea lui Leonte" pana sub Dealul Mare sa vedem de urme si poate om da de ceva porci. Deschid usa din spate de la" papuc" si cit ai clipi, tasnesc din masina Corbu, Diana si Iza.
Astia sint membrii echipei ''B''  pe care ii  folosesc azi la vanatoare. Corbu si Diana sint copoi ardelenesti si Iza este o catelusa de airedale-terrier. Cainii incep sa alerge veseli sa se dezmorteasca si mai ales pentru ca au o deosebita placere si disponibilitate pentru alergare si efort si asta pentru ca in general ii am bine pregatiti fizic cu multe iesiri la vanatoare.
O luam din loc cu pas intins si hotarit, ca nu-i vreme de pierdut. Urme de mistreti, nu; doar pe ici pe colo cainii puncteaza ba o urma de cervida, ba o urma de vulpe, dar cam asta-i tot. Mergem pe tacute - am intrat in ritm si ''pedalam'' la deal kilometru cu kilometru pentru ca-i mult de mers.

Si cainii si-au intrat in ritm, la pas  usor, merg inainte si adulmecand in toate partile cauta sa prinda cu nasul stiutul miros. Nimic.-- Ba George ! - zic la un timp - nu mergem de-an proasta? - dam de porci? -Sefu !  -- lasa ca tot om pusca un porc ! -- zice George.  Si uite asa incet, incet ajungem la capatul drumului si urme de mistreti nu. Ne bagam in padure si aici incepe sa se schimbe -- zapada mare -- cam bine peste juma de metru. Mergem cam 300-400 de metri si deodata Corbu da de urma de mistreti si dus -- Diana si Iza -- dupa el. Ne electrizam si noi si o lum cat putem de tare dupa caini. Dar cine se poate tine dupa un copoi luat pe urma de mistret. Ajungem pe o culme si deodata auzim departe pe Corbu chefnind. Vezi ! -- Sefu ! --am spus eu ca dam de porci -- zice George. ---Ba Georgele ! -- asa da -- zic eu. 
Clar Corbu e pe urma porcilor si acum depinde cat se duce cu ei. Incepem sa facem cu schimbul la rupt  zapada in fata chiar daca mergem pe urma cainilor e din ce in ce mai greu si avem o bucata de drum facuta -- zapada are acum cam un metru.
Mai mergem jumatate de ora si incepe sa se auda latratul lui Corbu -- are un latrat de duduie muntii -- se aude si Diana , se aude si Iza. -- Sefu ! -- zice George -- au ceva acolo -- hai mai repede !! Ajungem la caini -- harmalaie mare -- au izolat un mascul de vreo 4 - 5 ani si il invirt  pe loc.

Eu nu pot trage din cauza cainilor. George, dupa ce se opresc un pic cainii are un moment bun si trage. Detunatura zguduie si muntii. Porcul cade in foc. Corbu se aseaza in zapada pe loc, Iza mai in colo un pic, Diana se duce sub un tars si se face colac -- pur si simplu nu mai pot de oboseala. Noi, la fel ne asezam pe unde putem. George socoteste ca am cam facut vreo 15 kilometrii, din care jumatate prin zapada mare acum la urma cam de un metru unde cainii au putut inainta numai salturi.
Dupa ce ne tragem sufletul un sfert de ora --  hai inapoi! Legam porcul si incercam sa-l tragem la vale. Imposibil! Sintem trei oameni dar nu putem trage porcul mistret mai mult de citiva metri. Zapada este foarte  mare si parca potrivnica. Renuntam si lasam mistretul acolo pentru a reveni cu un cal:  altfel nu se poate cobori vanatul. O luam incet la vale. Efortul este teribil.
Vanatori si caini deabia ne taraim la vale pentru ca acum nu mai avem cum sa ne intoarcem pe drumul pe care am venit si avem in continuare de rupt zapada mare. Dupa ore bune ajungem in sfarsit la cantonul silvic de unde am plecat  terminati de oboseala. Gigel se intoarce inapoi cu o sanie mica trasa de cal sa aduca mistretul si ajunge la canton pe la ora doua noaptea.
La intoarcerea acasa pe la o bucata buna de noapte cind am dat drumul  la caini din masina, in curte erau iarasi vioi de parca nici nu ar fi fost la vanatoare iar eu nici nu puteam vorbi de oboseala.
A doua zi ca de obicei George ne socoteste ca am facut vreo 25 -- 27 kilometri in conditii dificile de iarna. Aceasta este o poveste reala de vanatoare care nu descrie fapte incredibile sau iesite din comun ci pur si simplu o poveste cum s-au mai scris multe dar numai cine  a trait o astfel de poveste poate sa inteleaga frumusetea ei, legatura teribila care se creaza intre vanator si caini si mai ales colaborarea cu copoiul care este un caine cu o capacitate teribila de efort cu o tenacitate si o perseverenta de exceptie, cu o capacitate de refacere rapida si toate acestea fara sa aiba pretentii prea mari in ceea ce priveste atentia acordata.
Am vazut in viata mea de vanator multi vanatori care au schimbat rasele de caini de vanatoare dar nu am vazut niciodata vanator care sa fi avut copoi si apoi sa renunte la aceasta rasa. De ce? Numai vanatorii stiu de ce, numai cei ce au trait povesti ca cea de dinainte stiu de ce. De ce o poveste de vanatoare ?
Simplu pentru ca fara aceste povesti de vanatoare acest caine nu ar fi existat. Simplu pentru ca asa a aparut si apoi a fost selectata aceasta rasa de cinii. Si atunci trebuia si o poveste de vanatoare care sa ne umple inimile de incantare.

Petru Didi Antonovici - august 2003